marți, 25 martie 2008

O clipă doar

Tot restul vieţii... Nu ştiu cât va fi:
O zi, o clipă, poate şi mai mult
Învăţ să cred că pot cumva trăi
Aşa cum ştiu de suflet să ascult.

Pot fi cobai, pot fi un om comun
Pe drumuri, între casă şi spital,
Însă n-aş vrea pe alţii să-i supun
Şi viaţa să şi-o ducă-n ritm banal.

Am vina mea şi crucea am să-mi duc
Către un vârf ce ştiu că-mi este dat,
Şi când va fi spre cer să o apuc
Să fiu ce-am vrut: un om adevărat.

Nu cer nimic, nu voi trăi cerşind,
Iar mila nu e ceea ce-mi doresc,
Căci tot mai cred că pot să reaprind
O candelă a vieţii ce-o trăiesc.

Tot restul vieţii... Piedică nu pun
Să fiţi cu mine şi cu voi să fiu,
Voi încerca prin toate să v-adun,
Să dăm un nume timpului târziu.

duminică, 23 martie 2008

Definitiv să tac

E clar ca nervii mei or să cedeze,
azi nici speranţei nu-i găsesc motiv,
nu poate nimeni să mă mai salveze…
E necesar să tac. Definitiv.

Sau fără să-nţeleg că timpul trece,
atac mereu accentul negativ,
mereu sunt căutat de vântul rece,
că-i necesar să tac. Definitiv.

Ultima luptă n-o să mă învingă,
chiar dacă morţii îi va da motiv,
lumina mea încet o să se stingă,
şi-i necesar să plec. Definitiv.

sâmbătă, 22 martie 2008

Îmbătrânind

Te-mbrăţişez şi ceasul îl privesc,
şi simt cum ochii-ncet mi se-nchid...
Încep încet, încet, să-mbătrânesc,
şi iar destinul meu e translucid.

De nicăieri venit-am şi mă trec,
uitând să cred că timpu-mi e vrăjmaş...
Strivit de locu-n care mă aplec,
nu pot trăi ca umbra unui laş.

Mi-adun din umbre sensul unui gând,
să pot să trec hotare clandestin,
iar de-i nevoie-n târguri să mă vând,
că multora eu piept pot să le ţin.

Şi dacă toate-ncep şi se sfârşesc,
căzând în desuet, în mod comun,
apusul am curajul să-l privesc
şi adevărul tuturor sa-l spun:

Îmbătrânind simt orişice hotar
şi mă întreb de pot trăi-n zadar.

miercuri, 19 martie 2008

A doua cale

Printre aberaţii şi ambiţii
Definim un ideal absurd,
Sufletul strivit între condiţii
Se descrie a fi orb şi surd.

Între adevăr şi injustiţii
Nu mai ştim când lacrimile curg,
Exaltaţi mereu de noi ambiţii,
Răsăritul îl numim amurg.

Clipelor le tot tăiem avântul,
Şoaptele sunt doar un semn ciudat,
Chiar când crapă între noi pământul
Ştim că nu-i nimic adevărat.

Totuşi, vrem să mergem mai departe,
Însă doar de piedici ne lovim,
Şi simţim că ne-ndreptăm spre moarte,
Că, deja, de mult nu mai trăim.

Hai să regăsim însă puterea
De-a da morţii un atac sublim,
Să uităm şi răul şi durerea,
Să-nvăţăm, din nou, să ne iubim.

vineri, 14 martie 2008

Când privirile...

Azi mă simt stăpân pe lumea toată,
Nu mai ştiu ce poate-a mă opri,
Tot ce vreau de-acum o să se poată,
Roata vieţii iar se va-nvârti.

În căuşul palmei te voi prinde,
Gândul tău să pot să-l ocrotesc,
Şi-ai să vezi cum focul se aprinde
Când privirile ni se-ntâlnesc.

Am trăit prea mult în neodihnă,
Astăzi ştiu că nu-i nimic pierdut,
Împărţi-vom iar a vieţii tihnă
Fără frica de neprevăzut.

Clopotele cerurilor sparte
Or să bată într-un ritm drăcesc,
Noi, în doi, vom scrie altă carte
Când privirile ni se-ntâlnesc.

Vom avea chiar şi acelaşi nume,
Nord sau sud, în nici un caz apus,
Şi vom şti să ne-arătăm în lume,
Tuturor spunând ce-avem de spus.

Şi mă vei ierta uitând de toate,
Vieţii dând un sens dumnezeiesc,
Învăţa-vom că orice se poate.
Când privirile ni se-ntâlnesc.

sâmbătă, 8 martie 2008

Dorinţă

O, Doamne, nu mai văd acum nimic,
Doar chipul tău ce-l caut peste tot,
Şi câte aş avea mereu să zic,
Şi mă opresc mereu că nu mai pot...

Să fiu cu tine m-aş preface-n foc,
Chiar dacă-n foc ar fi ca eu să ard,
Şi timpul l-aş opri o clipă-n loc
Ştiindu-te că tu îmi eşti stindard.

Aş lua cuvântul tău fără să-l schimb
Şi mi l-aş pune vieţii căpătâi,
Oricum privesc te văd ca pe un nimb
De la-nceputul lumilor dintâi.

Pentru o clipă doar de-ai fi să-mi fii,
Aş mai cerşi la cer încă atât,
Să pot să-ţi dăruiesc, fără să ştii,
Mereu îndepărtarea de urât.

Să fii cu mine şi să fim noi doi
Când luna se ascunde în lumini,
Iar timpul să îl vrem doar înapoi
Să fim şi rădăcină şi tulpini.